Un an de la noile taxe pe gambling: câștigă statul sau piața neagră?

Pe piața de jocuri de noroc licențiată din România statul știe cât cere, jucătorul vede cât i se reține, dar când apare o problemă, protecția promisă de licența operatorului poate deveni un test de răbdare.

La mai bine de un an de la majorările fiscale din august 2025, avem încasări bugetare, liste de domenii blocate și avertismente ale industriei dar ne lipsește o măsurătoare publică, repetată și verificabilă care să arate câtă activitate s-a mutat în ilegal și câtă a dispărut.

Aici începe problema mea: discutăm despre succesul măsurilor fără să putem calcula complet efectele lor în timp ce operatorului i se cere să plătească, iar jucătorului să aibă încredere.

În lipsa unei verificări independente, fiecare poate alege indicatorul care îi susține poziția și tocmai de aceea autoritățile trebuie să demonstreze că măsurile funcționează și operatorii trebuie să demonstreze pierderile pe care le atribuie acestor măsuri.

Momentan avem doar dezbatere publică comodă și politică publică insuficientă.

Statul cere mai mult dar ce putem demonstra că primește?

Din august 2025, factura fiscală arată astfel:

Taxa de autorizare online a crescut de la 21% la 30% din GGR, cu un minimum de 480.000 euro anual.

Impozitul din prima tranșă, până la 10.000 lei inclusiv, a urcat de la 3% la 4%. În online se reține la fiecare retragere, fără un calcul al profitului net al jucătorului după pierderi.

Rămâne taxa de 2% asupra depunerilor, datorată de organizator iar din verificările mele transferarea costului către client este standardul pieței.

Toți banii aceștia suplimentari nu sunt imaginari, documentația bugetară indicând 4,858 miliarde lei realizări în 2024 și 5,522 miliarde în execuția preliminară pe 2025, pe linia taxelor specifice. Pentru 2026, ținta era de 6,916 miliarde, impozitul jucătorilor fiind contabilizat separat.

Există, desigur, și un argument al necesității bugetare a acestor taxe, iar până și Consiliul Fiscal considera plauzibile veniturile suplimentare, dar cerea și controale împotriva pariurilor nelicențiate.

Așadar, banii care vin sunt relativ clar documentați, dar problema mea este factura incompletă a politicii publice. Creșterea nominală a încasărilor nu ne spune cât consum a dispărut, cât s-a mutat în ilegal și ce protecție suplimentară a primit omul taxat.

Nici pentru operatorii legali factura nu se oprește la taxe. Contează și dacă pot înțelege din timp regulile după care li se cere să funcționeze.

Mai multe branduri înseamnă și mai mulți investitori?

În februarie, Superbet declara taxe de 420 milioane euro plătite în 2025 și cerea evaluarea aplicării schimbărilor legislative. Evident, contribuția fiscală nu le cumpără operatorilor imunitate dar le justifică totuși așteptarea la niște reguli previzibile și proceduri funcționale.

OUG 7/2026 a adăugat autorizarea locală iar datele relatate de Digi24 arătau scăderea aparatelor autorizate de la 35.533 în martie la 19.723 la 1 septembrie în timp ce Frames estima o pierdere bugetară de aproape 400 milioane euro dar destinația jucătorilor afectați rămâne o întrebare separată.

Impredictibilitatea și stigmatizarea întregului sector, indiferent de conduita fiecărui operator, contribuie, în opinia mea, la o lipsă de atractivitate a pieței unde nu mai apar investitori independenți noi,dar în schimb apar branduri multe pe infrastructura existentă

Am luat la puricat tabelul public ONJN de operatori licențiați clasa 1 și arată un număr de 94 de site-uri, pentru 28 de licențe. Este o tactică perfect legală și des aplicată în România, dar nu schimbă faptul că permite atât o diluare a pieței, cât și a atribuirii responsabilității. Mai multe vitrine nu înseamnă automat mai mult capital nou sau o supraveghere mai bună.

Consumatorul trebuie să poată înțelege imediat cine răspunde pentru fiecare brand și cum îi este asigurată siguranța de la o interfață la alta. În momentul de față, însă, licența este clară pentru contabil și opacă pentru client. România este o piață legală foarte greu de înțeles care, pe zi ce trece, pare din ce în ce mai gri.

Iar confuzia nu se oprește la cine se află în spatele unui brand. Pentru unii jucători, nici măcar granița dintre legal și ilegal nu este clară.

Dacă omul nu recunoaște piața legală, ce protejăm?

În cercetarea realizată de ASE, 18,5% dintre respondenți declarau utilizarea unor operatori nelicențiați în ultimele 12 luni, iar dintre respondenții care jucaseră online, 22% nu puteau spune dacă platforma utilizată era licențiată.

Pentru mine, această confuzie arată că informarea nu și-a atins obiectivul, iar ONJN trebuie să explice cum verifică dacă oamenii recunosc oferta legală. Instituția a anunțat finanțări pentru prevenție și tratarea adicției, dar rezultatele trebuie urmărite, nu presupuse din existența unui program.

Partea tristă este că omul de rând, neinformat, are clar ideea că operatorul nelicențiat ar oferi aceeași experiență, doar mai ieftină, fără a ști că refuzul plății și dificultatea recuperării banilor sunt riscuri reale. Asupra lor avertizează și AOJND, dar într-un mod clar ineficient.

Nu este suficient ca diferența dintre legal și ilegal să existe în registre, ea trebuind fi făcută ușor de recunoscut înainte ca omul să depună bani.

Cât din scădere se mută, de fapt, în ilegal?

Lucrez în industrie și văd riscul concurenței ilegale, dar îmi vine totuși greu a crede că fiecare scădere a activității legale dovedește migrarea spre piața neagră, mai ales în contextul economic și social actual, extrem de fragil, unde mai repede aș crede că mulți oameni au redus sau au renunțat complet la distracția simplă pe care le-o ofereau jocurile de noroc.

Nici jucătorii autoexcluși sau opriți în urma unor verificări justificate nu pot fi contabilizați pur și simplu ca venit pierdut din cauza statului. Autoexcluderea eficientă este protecție iar dacă persoanele vulnerabile găsesc apoi acces în ilegal, problema cere intervenție acolo, nu slăbirea controalelor legale.

Nu sunt convins că piața neagră încasează mai mult decât cea licențiată dar mă îngrijorează însă avantajul evitării obligațiilor fiscale și de protecție, combinat cu golurile din aplicarea legii.

Domenii pe listă, petiții la coadă

La ultima mea verificare, lista neagră ONJN număra aproximativ 2.800 de site-uri, dar numărul arată doar amploarea identificării fără să ne spună câți jucători au fost protejați sau câtă activitate ilegală a fost oprită.

O listă mai lungă poate însemna diferite lucruri, fie o detectare mai bună, fie mai multe clone fie extinderea ofertei ilegale, iar fără indicatori despre accesul efectiv și persistența blocării, același număr poate susține povești complet diferite despre eficiența instituției.

La 1 octombrie, instituția recunoștea existența a sute de petiții nesoluționate după câteva luni și anunța digitalizarea registraturii. Este o măsură necesară, dar o aplicație promisă nu recuperează lunile de așteptare.

Chiar și din surse personale cunosc de petiții fără răspuns de peste trei luni. Nu extrapolez aceste cazuri la toate solicitările dar tocmai de aceea cer o transparentizare: câte sunt restante, de când și ce măsuri urmează.

Termenul general de răspuns este de 30 de zile, cu o posibilă prelungire de maximum 15 zile pentru cercetări suplimentare, dar răspunsul și recuperarea banilor sunt lucruri diferite; tăcerea administrativă nu rezolvă niciuna.

În februarie 2025, Curtea de Conturi semnala deficiențe grave în supravegherea online-ului pentru perioada auditată iar credibilitatea este în continuare afectată și de dosarul Odetei Nestor, fostă președintă ONJN, acuzațiile la adresa căreia includ complicitate la luare de mită și dare de mită.

Un dosar individual desigur că nu stabilește vinovăția întregii instituții, însă întărește nevoia de transparență privind termenele, controalele și conflictele de interese, pentru că încrederea se reconstruiește cu informații verificabile.

Ce alegem pentru 2027 și cum verificăm rezultatul?

Văd trei scenarii.

Scenariul 1: Statul mărește din nou taxele și restricțiile. Scopul este să adune mai mulți bani la buget. Riscul este ca activitatea operatorilor legali să scadă, iar o parte dintre jucători să se îndrepte spre piața neagră.

Scenariul 2: Statul reduce sau ajustează unele taxe. Astfel, oferta legală ar putea deveni mai competitivă față de cea ilegală. Dar promisiunile industriei trebuie verificate: revin jucătorii în piața legală, ce se întâmplă cu încasările bugetare și sunt consumatorii mai bine protejați?

Scenariul 3: Statul păstrează taxele actuale și aplică mai eficient legea. Îngreunează promovarea operatorilor ilegali și accesul lor la firmele care le asigură tehnologia și procesarea plăților. Succesul trebuie măsurat prin reducerea activității ilegale și a numărului de oameni expuși, nu doar prin lungimea listei de site-uri blocate.

Prefer această ultimă direcție, cu posibilitatea recalibrării pe baza datelor pentru că avem nevoie de execuție fiscală comparabilă, termene publice pentru petiții și estimări repetate ale activității ilegale, cu metodologie transparentă și verificare independentă.

După un an, nu cred că cineva poate stabili clar cine câștigă mai mult. Văd însă cine suportă costul incertitudinii: jucătorul. În legal plătește la depunere și la retragere, iar în ilegal riscă neplata și mijloace limitate de recuperare și uneori nici nu identifică sigur diferența.

Nu orice pierdere la joc este vina statului însă întârzierile, informarea neclară și supravegherea ineficientă țin de calitatea reglementării. Iar atâta timp cât statul cere o contribuție certă protecția trebuie să fie la fel de verificabilă.

Dacă ONJN ar publica lunar un singur indicator suplimentar, voi ce ați alege: timpul de răspuns la petiții, rezultatele controalelor sau o estimare independentă a pieței ilegale? Și de ce?